Curricula Cursului de educație a privirii

Nu e simplu și nici la îndemâna oricui să privească un tablou. Marile expoziții internaționale organizate de o parte și de alta a Atlanticului de la izbucnirea Primului Război Mondial și până astăzi au conferit muzeelor o importanță socială fără precedent. Tocmai fiindcă au atras/atrag un număr uriaș de vizitatori au obligat guvernele și pe arbitrii modei sau ai bunului gust să recunoască faptul că știința spiritului, adică cea a artelor, se constituie, prin utilitatea ei, într-o îndreptățită preocupare pentru întreaga societate. Pentru că a familiariza an de an mii de oameni cu opere de artă de mare valoare echivalează cu remarcabila realizare a unui sistem de învățământ teoretic bine pus la punct. La urma urmelor, muzeul nu este altceva decât o aleasă școală! A cărei funcție educativă are ca finalitate reechilibrarea spirituală și recuperarea în planul sensibilității prin stimularea simțurilor cele mai alese. Importanță ce depășește cu mult succesul financiar.

Obiectivul cursului nostru este de a te învăța:

• Cum trebuie să privim muzeul ce stă sub semnul gustului acumulării „ad infinitum” pentru ca ochiul să poată citi corect raportul dintre operă și contextul său.
• Cum trebuie să privim colecția care se poate îmbogăți mereu cu o nouă lucrare, pentru ca ochiul să deprindă abilitatea de a transforma valoarea materială a operei, într-una spirituală.
• Cum citim multicolora materie în sensul său dublu: al celuia care l-a produs și al celuia căruia i-a fost destinat obiectul de artă? Ca fenomen al trecutului? Sau ca model propus pentru viitor? Prin acceptarea părtinitoare a timpului ei cronologic? Ori prin asumarea timpului sistematic? Prin dexterități de descifrare a operei de artă? Sau prin așezarea ei în formule plastice?
• Să identifici dacă există o formulă plastică cu valoare de constantă atemporală care controlează pasiunea și, în același timp și generozitatea colecționarului/amatorului de artă. Ori dacă experiența estetică a interpretului (istoricului de artă) dublată de consecventa contemplare a operei de artă de către consumatorul ei sunt suficiente pentru a contura un cod vizual acceptat drept model al perfecțiunii universale.
• Cum analizăm opera pictată raportat la natura suportului (piatră, zid, lut, lemn, pânză, mătase, metal, fildeș, os, pergament, papirus, hârtie…), stratul de preparație care poate varia în raport cu suportul și stratul pictural propriu-zis, determinat, la rândul său, de celelalte două componente.
• Care sunt metodele ce separă reușita tehnică de rebut.
• Ce elemente trebuie urmărite atunci când te afli în fața unei capodopere și când emoția nu este într-atât de puternică încât să-ți dea cheia operei.
• Care sunt reperele optimei achiziții. Moda sau modelele?
• Cum putem observa meritele și limitele unei opere de artă, pentru a ne putea construi un sistem propriu de evaluare a ei.
• Cine garantează obiectivitatea judecăților de valoare. Legile specificului har cultural al istoricului de artă? Sau legile gustului sunt îndeajuns de vrednice pentru a nu fi păcăliți?
• Câtă experiență și sensibilitate sunt necesare pentru a înțelege că opera de artă poate fi avantajată sau nu de lumină și de modul de expunere.
• Ce semnifică arta de a privi sau/și a judeca pictura (arta în genere). Cinstirea artelor? Cultură generală? Sau/și atitudine și emoție?
• Faptul că arta de a privi un tablou, este cea care se ocupă cu estetica obiectelor nemuritoare. Și nu a celor trecătoare. Și că numai prin intermediul ei poți împărtăși emoțiile și recompensele acestei lumi.
• Semnificația mitului modern „aurul s-a metamorfozat în culori și imagini” .
• Cum poți înlătura valul de îndoială asupra unor atribuiri confirmate sub presiunea banilor sau/și sub semnul interesului.
• Cum poți înlătura dorița de a insufla consumatorului de artă anumite sentimente față de o lucrare care înainte de a fi vândută, avea o paternitate nedescoperită sau discutabilă.
• Faptul că prezentarea unui tablou, a unei sculpturi sau a unei splendide piese de mobilier, achiziționate cu entuziasm sau admirație, face parte dintr-un anumit univers de cultură, dublat de o excepțională imaginație și putere de detașare, pentru a-i putea restitui obiectului respectiv capacitatea emoțională.
• Cum să nu mai fii nici timid și nici suspicios atunci când alegi să vizitezi o colecție în detrimentul unui muzeu, tocmai fiindcă cunoștințele tale în matrie de artă nu mai sunt ocazionale.

În ceea ce privește deprinderea privitului cu răbdătoare preocupare pentru înțelesul fiecărui tablou în parte, nu vom oferi rețete. Vom apela însă la „Regulile folositoare de ținut minte la vizitarea unui muzeu” întocmite la 1880 de studioșii Muzeului din Leipzig. Deoarece, după aproape 140 de ani de la publicare, continuă să se constituie în exemplificarea felului în care opera de artă poate fi „savurată”. Cu condiția necesară și obligatorie de a ne oferi răgazul necesar pentru a medita asupra ei. Asupra înțelesurilor posibile.

1. Nu încercați să vedeți prea mult;
2. Țineți minte că un singur exponat privit cu atenție, contează mai mult decât 20 de exponate văzute în grabă;
3. Înainte de a intra într-un muzeu, gândiți-vă ce anume ați vrea să vedeți în mod deosebit și concentrați-vă atenția asupra acelor obiecte. Consultați-l pe custode pentru a afla ce este mai interesant în fiecare sală;
4. Amintiți-vă că exponatele se află acolo, în primul rând, pentru a vă instrui. De aceea vizitați periodic muzeul cel mai apropiat și faceți din această activitate o aleasă școală de auto-instruire;
5. Nu uitați că de fiecare dată când mergeți la muzeu, există ceva nou de văzut. Priviți fără grabă, observați atent și meditați îndelung la ceea ce vedeți.

Muzeul nu este altceva decât o aleasă școală! A cărei funcție educativă are ca finalitate reechilibrarea spirituală și recuperarea în planul sensibilității prin stimularea simțurilor cele mai alese. Importanță ce depășește cu mult succesul financiar.

La sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie a anului 1899, dezastrul financiar al României era bine conturat. Numai un împrumut o mai putea salva. Pentru negocierea complicată şi importantă a îndatorării, regele Carol I îl trimite la Berlin pe Ion Kalinderu. În faţa reprezentanţilor tuturor băncilor europene, întemeietorul celei mai vaste colecţii artistice a generaţiei antebelice uzează nu numai de autoritatea pe care i-o dădea calitatea de mandatar al Hohezollern-ului de pe tronul României, dar şi de toată influenţa legăturilor sale construite cu ajutorul capodoperelor din colecţia sa. La 7 noiembrie, creditul salvator în valoare de o sută şaptezeci şi cinci (175) milioane lei (aur) capital nominal este obţinut.

În ţară, toată lumea vorbea că uşa împrumutului a fost deschisă cu ajutorul a două picturi de mare valoare din Colecţia Kalinderu. Poate nu erau decît simple zvonuri. Cine ştie? Se ştie însă, că în urma acestei reuşite, în fiecare zi, la ora 12 fix, Kalinderu a urcat, până la moartea sa, treptele palatului pentru a lua masa cu regele. Cine să fi ştiut mai bine decît un cap încoronat, că obiectul cultural transmite şi alte mesaje decît imaginea propriu-zisă, inducînd anumite comportamente şi anumite atitudini faţă de gestul celui care îl oferă?

Anul financiar 1901 a fost poate şi mai dramatic decît cel din 1899. Vinovaţi de dezastru au fost găsiţi inginerii, acuzaţi că au ruinat ţara prin luxul noilor construcţii, ce depăşeau cu mult posibilitatea statului de a le finanţa. Dimitrie A.Sturdza (1833-1914), în acea vreme ministru de finanţe, de cîte ori trecea prin faţa Palatului Poştelor (astăzi Muzeul Naţional de Istorie), întorcea capul să nu vadă „risipa” care se făcuse la măreaţa construcţie. Costase 6.071.227 lei aur!

Tocmai pe acest fond de lucidă nelinişte faţă de imprudenţele bugetare ale politicienilor, acelaşi Ion Kalinderu îşi manifestă dorinţa de a construi pe locul său din strada Renaşterii nr.4 (astăzi Dr. Sion) „un modest muzeu de belle-arte [... pe care-l destina] țărei.” A construi o „instituţiune” ca cea a luiKalinderu „menită să aducă roade oraşului pe tărîmul artistic” însemna ceva nu numai pentru capitala României, ci pentru întreaga ţară, care în acel moment, dorea mai presus de orice, împlinirea aspiraţiei poporului său: realizarea unităţii statului naţional. Iar muzeul, prin etalarea domeniului naţional şi universal al artei, a susţinut şi susţine în plan spiritual acest ideal, punînd sub ocrotire şi/sau în circuit, diverse dovezi privind existenţa continuă şi unitară a unui popor într-un spaţiu geografic bine determinat. Iată de ce intimul regelui, căruia îi şi administra moşiile Domeniilor (12 la număr, în suprafaţă de 118,286 ha.), obţine scutirea de taxe pentru muzeul său de la Rege. Tot aşa cum același Rege absolvea de plăţi şi clădirile ce aparţineau statului.

Cine să fi ştiut mai bine decât un cap încoronat, că obiectul cultural adăpostit de muzeu sau colecție privată exprimă, prin forma concisă denumită „arta de a privi”, o școală aleasă de autoinstruire. Școala de „Educație a Privirii”!

Pe vremuri, când guvernele se schimbau cu rapiditatea de astăzi, Regele Carol I îi spunea noului prim-ministru: „Pune d-ta pe cine vrei, unde vrei. Dar, la Externe pune pe cineva cu doctoratul la Sorbona. E vorba de prestigiul țării. Iar la Învățământ, lasă-l pe Spiru Haret, fiindcă acolo e viitorul țării.”

Te invităm la Cursul de Educație a Privirii, într-un cadru saturat de artă, la sediul Galeriei și Casei de licitații AraArt din strada Nicolae Filipescu 32-34, pentru a dobândi cunoștințe ce descriu, pe de o parte, funcția esențială a artei. Cea de depozitară a memoriei colective. De altă parte, funcția ei utilitară. Cea care explorează necunoscutul, construiește legături între oameni ajutându-ne să ne înțelegem pe noi înșine și, în același timp și pe ceilalți.

Cursul de Educație a Privirii